Din vremuri de demult

Imi aduc aminte de una dintre cele mai grele ierni prin care am trecut alaturi de locuitorii Bucurestiului din anul 1954. Se intampla in data de 3 februarie a acelui an. Parca a fost ieri. Era stratul de zapada cat mine, aproape 1,80 m. Troienele, nu mai zic, aveau 3-5 metri. Nu-mi mai vedeam calul priponit de dupa o gramada de zapada. Se zareau doar urechile.
Vremuri si vremuri…au fost, s-au dus. Acum ma uit la astia micii cum se plang ca vezi doamne are stratul de zapada 10 cm si nu pot trece cu masinuta.
Am muncit din greu in acea iarna. Imi manam calul pe strazile pustii. Mergeam sa iau caruta plina cu alimente si paturi groase, toate pregatite pentru familiile ce abia isi mai vedeau aburii respiratiei.

Am gasit o poza prin arhiva personala. Eu eram vlajganul asta din prim plan. eram soldat muncit, un trup bine lucrat.

Nu-mi venea sa cred ochilor, ma durea mintea, zapada pe 5 februarie ajunsese la 4-5 metri. Am zis ca acela este sfarsitul.
Rezemandu-mi pieptul pe manerul lopetii cu care dadeam zapada, trageam obosit dintr-o tigareta din foi cam umede. Ma rumega aspru o tuse din aia de canceros pe gat dar imi potoleam pofta.

La un moment dat, o femeie iese zbierand de mama focului din curte, tinand in brate un cocolos de paturi. Vine spre mine in graba, facand partie prin zapada. Se apropie mai mult si incep sa inteleg ce zicea: „domnule, domnule, va rog salvati-mi copilul”. Ma uit speriat la acel cocolos de il tinea in brate si vad…nu mai respira, nu mai avea puls, era alb ca varul.
Un coleg, soldat, s-a apropiat si el de noi spunand: femeie, mergi in graba si ia-ti la revedere de la acest suflet pentru ca acum e printre ingeri, ingroapa-i trupul intr-un loc sfant si pomeneste-i numele cat timp vei trai.
A fost un moment ce ma face si acum sa suspin. E greu sa vezi o mama tinandu-si copilul mort in brate.
In acea iarna au murit zeci de familii.
Pana si calul meu Zoro racise naprasnic. Abia i-am domolit raceala cu o sticla de rachiu tare adusa de prin Carpati.
Nu rade nepoate. Acel cal a salvat de la moarte sute de oameni.

Ce vremuri!
S-au dus timpurile nepoate.
Au venit altele. Ce nebunie a mai fost la deschiderea televiziunii PRO TV. Tu nu erai nascut/a. Tin minte cum alergam de colo colo ca sa cumpar un gratar din ala sa prind si eu ceva.
Acum, ma uit la voi si imi vine sa dau cu palaria in caini, ca nici aceia nu mai sunt, ma uit la voi si inghit in sec gandindu-ma ce hal de natiune am ajuns, plina de lenesi, plina de increzuti, plina de idioti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.